Dezvoltarea economiei fără creditare este ca dorința unui sportiv de a atinge performanța mondială fără niciun fel de antrenament

Dezvoltarea economiei fără creditare este ca dorința unui sportiv de a atinge performanța mondială fără niciun fel de antrenament

 

Gradul de intermediere financiară a ajuns deja o marotă în România, ceea ce poate reprezenta un element pozitiv dacă subiectul ajunge să fie tratat de o manieră constructivă, inclusiv în dialogul public. Trebuie să trecem de la stadiul de problemă la cel de soluții pe care să le și implementăm. Cert este că, la unison, atât industria bancară cât și autoritățile vor să adopte măsuri care să conducă la creșterea intermedierii financiare. Aici se impune o nuanțare: creditarea neguvernamentală a avansat la nivel de sold cu 8% anul trecut, însă creditele noi acordate de bănci au o viteză de creștere de double digits. Chiar și la nivel de sold, creditarea în monedă națională pe zona populației a înregistrat o rată de creștere de peste 18% în luna februarie comparativ cu luna similară a anului trecut. De menționat că aceste cifre sunt înregistrate înainte de plata primei tranșe a taxei pe activele financiare.

Există suficient spațiu pentru a crește intermedierea financiară în România, iar un prim pas în acest sens este inițierea unui dialog deschis cu toți factorii decizionali în care să fie identificate toate soluțiile concrete ce trebuie implementate.

Cu un grad al intermedierii financiare (credit neguvernamental în PIB) de puțin peste 25%, România se situează la mai puțin de o treime din media UE, de 83%, în ceea ce privește intermedierea financiară, dar și în urma țărilor cu economii emergente cum sunt Polonia și Cehia cu 52% și Bulgaria cu 51%. Intermedierea financiară s-a redus cu o treime de la nivelul înregistrat în urmă cu opt ani. Un studiu privind creșterea intermedierii financiare în România realizat de PricewaterhouseCoopers arată că scăderea acesteia a fost generată de un cumul de factori, cei mai importanți fiind volatilitatea cadrului legislativ și situația economică precară a IMM-urilor (capitaluri negative, profitabilitate și lichidate în declin). La descreșterea cifrei intermedierii financiare a contribuit și procesul de curățare a bilanțurilor de credite neperformante demarat de instituțiile bancare în perioada imediat următoare crizei. România poate fi considerată ca fiind un “best practice” în rândul statelor europene. S-a ajuns de la 1 din 4 credite care era neperformant la nivelul anului 2014 la stadiul la care 1 din 20 credite este neperformant la nivelul anului 2019.

Intermedierea financiară este gâtuită de cadrul legislativ impredictibil și uneori advers pe zona financiară, de nivelul crescut al îndatorării pe fondul veniturilor reduse, de fenomenul masiv al emigrației, de nivelul scăzut al educației financiare și de slaba dezvoltare a componentei antreprenoriale autohtone, cel puțin în parte.

De unde trebuie să începem? Pentru a crește gradul de intermediere financiară, băncile au nevoie de predictibilitate legislativă, capital, lichiditate și clienți bancabili.

Impredictibilitatea cadrului legislativ este unul dintre principalele aspecte sancționate de investitori. Efervescența legislativă care nu este în linie cu abordarea europeană ar trebui să fie conștientizată și atent implementată cu condiția să nu conducă la producerea unui dezechilibru între părți. În ultimii 5 ani s-au adoptat aproximativ 50 de legi noi pe zona bancară, care au sporit nivelul de impredictibilitate a mediului economic și au crescut riscul perceput de investitori, din care cinci legi au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională. România, la fel ca orice al stat din Uniunea Europeană, trebuie să beneficieze de ”the same level playing field” în materie de legiferare pe zona bancară. Statele care continuă să aplice abordări proprii, care nu sunt în linie cu abordarea europeană, continuă să îndepărteze cadrul legislativ de cel european, în defavoarea cetățenilor. O dozare corespunzătoare a modalității în care statele pot alege să legifereze, pornind de la cadrul care ar trebui să fie unic, trebuie urmărită. Confruntată cu fenomenul migrației, cu discrepanțele în materie de bunăstare economică în rândul populației și privind clasa antreprenorială, în anumite țări, Uniunea Europeană ar trebui să-și cadențeze pașii astfel încât, printr-o politică generală la nivel înalt, să creeze cadrul unitar pe care statele, în special cele emergente, să-l aplice uniform. Diferențele mari de reglementare între state generează consecințe adverse, inclusiv în ceea ce privește costurile. Costurile operaționale mai mari sunt absorbite mai greu din cauza efectului de scală nefavorabil (grad scăzut de intermediere financiară). Dacă se adaugă costuri cu riscuri mai mari, determinate de o rată ridicată a creditelor neperformante și o inflație mai mare, atunci avem rețeta nemulțumirii.

Ce măsuri se impun? În primul rând o legislație clară, predictibilă care să asigure creditorii de recuperarea, în cel mai scurt timp, a sumelor integrale plasate în credite în momentul în care acestea devin neperformante. Vorbim de disciplina financiară. Trebuie evitați acei factori care stimulează creșterea inflației, soluția fiind în mâna autorităților.

În ceea ce privește capitalizarea și lichiditatea, sistemul bancar este solid, nivelul de capitalizare fiind dublu față de pragul solicitat, de aproape de 20%, iar lichiditatea imediată este ridicată, de 37%.

În perioada 2008-2016, băncile și-au crescut capitalurile proprii cu aproximativ 3,5 miliarde de euro, din care 23% au reprezentat profit reinvestit. Profitul cumulat în aceeași perioadă a fost de 1,3 miliarde de euro, ceea ce înseamnă că profitul reinvestit a reprezentat aproximativ 60%, potrivit studiului privind creșterea intermedierii financiare în România realizat de PricewaterhouseCoopers. Subliniez aici, încă o dată: timp de aproape un deceniu, mai mult de jumătate din profit, 60%, a fost păstrat în România la capital tocmai ca băncile să poată continua creditarea. Ca atare, pentru a menține creșterea sustenabilă a creditării, trebuie eliminate orice măsuri consumatoare de capital, cum este taxa pe activele financiare. Introducerea taxei pe activele financiare ale băncilor nu este oportună pentru dezvoltarea economiei naționale și prosperitatea cetățenilor săi, cu atât mai mult cu cât taxarea creditării contravine obiectivului de creștere a intermedierii financiare și de reducere a dobânzilor.

În urma consultărilor anterioare purtate cu Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la taxa pe activele financiare, s-a ajuns la o formă mai suportabilă care limitează impactul negativ, de la o formă total dăunătoare pentru economie. Totuși, comunitatea bancară consideră că este o formulă mult prea complexă, greu predictibilă, care poate genera efecte negative asupra creditării. În situația menținerii taxei, mai sunt alte considerente care, în opinia noastră, trebuie luate în considerare pentru atingerea obiectului comun de creștere a intermedierii financiare.

Un exemplu în acest sens este limitarea taxei pe active datorată de o instituție bancară la nivelul maxim al impozitului pe profit datorat pentru anul respectiv. Acest aspect oferă băncilor predictibilitate, capacitate de capitalizare pe baza profitului obținut și va crea stimulul necesar atingerii țintelor urmărite de creștere a intermedierii financiare.

La fel de important, pe lângă capital și lichiditate, sunt necesare creșterea bancabilității firmelor și dezvoltarea de soluții de garantare a creditelor pentru IMM-uri. În România, capabilitatea firmelor de a accesa credite este ca pielea de leopard.

Când se pune problema accesării de finanțare, studiile arată că firmele se confruntă cu probleme precum insuficiența garanțiilor eligibile, lipsa de know-how pentru a structura proiecte viabile din punct de vedere financiar, subcapitalizarea companiilor (în România, 40% din companii au capital negativ), birocrație, proceduri excesive de obținere a fondurilor UE și un nivel scăzut de educație financiară. Raportul între creditul comercial și creditul financiar este de aproximativ 3:1, ceea ce crește riscul de blocaj financiar și de insolvență. Și în acest caz, soluția este tot una de natură legislativă.

În concluzie, se impune inițierea unui dialog deschis cu toți factorii decizionali cât mai curând posibil. Dezvoltarea economiei fără creditare este echivalentă cu dorința unui sportiv de a atinge performanța mondială fără niciun fel de antrenament. O intermediere financiară scăzută generează consecințe în rândul populației ca reducerea avuției nete și adâncirea diferențelor dintre clasele sociale, precum și creșterea migrației. Din fericire, suntem cu toții conștienți că numai creditul este soluția pentru a reduce decalajele.

sursa: https://www.bankingnews.ro/gabriela-folcut-intermediere-financiara.html