Seria discuțiilor despre sistemul bancar din România, care se pregătește de închiderea anului, continuă cu Florin Dănescu, Președinte Executiv al Asociației Române a Băncilor. Acesta a discutat într-un interviu despre creditul comercial, apetența pentru creditare, antreprenoriatul din România, impactul diverselor modificări legislative asupra costurilor de finanțare, așteptări, dar și îngrijorări pentru anul 2024. „Economia este influențată extrem de puternic de politică, în mod evident. Ne interesează să avem o conducere, o masă decizională în România care să respecte economia”, spune Florin Dănescu.
Florin Dănescu, Asociația Română a Băncilor, la ARB Talks, Foto: Adi Iacob / HotNews
Sistemul bancar din România
Dacă ar fi să ne raportăm la ce se întâmplă în Europa, cum arată sistemul bancar din România?
Mai întâi ne gândim la forța de finanțare a unei economii și merg cu întrebarea dvs. gândindu-mă la câtă putere de finanțare are Europa mai întâi și apoi are România. Dacă luăm un indicator – care de obicei plictisește lumea, dar o să le explic ponderea creditelor vizavi de produsul intern brut – ne gândim ca la o companie, compania produce în timp de un an o anumită producție și ne uităm cât credit are ca să facă acea producție. La fel și la țări. Cât credit este în România vizavi de produsul intern brut timp de un an, producția unei țări timp de un an. Și la noi dă 25%. Poate părea mult, poate părea puțin. Chiar întreb în timpul cursurilor mele cu profesorii de liceu, unii spun 40, unii spun 20. 25% poate părea mult, dar media europeană și folosesc dar acesta intenționat, este de 95% și este o surpriză de fiecare dată pentru fiecare, chiar pentru economiști cu experiență. Asta arată că Europa, la care noi tindem să o ajungem din urmă, să reducem decalajele de dezvoltare între România și media țărilor europene dezvoltate, depinde de finanțare. Nu poți să produci economic, profitabil dacă ai o finanțare mai mică. Și atunci România înseamnă că este cu capacitatea sa de finanțare, cel puțin bancară, de trei ori mai mică decât media europeană. Asta spune foarte mult.
Dar parcă lucrurile n-arată așa, că dacă te uiți, se mișcă, se fac afaceri.
Vedeți, tot mai mulți politicieni au început să recunoască că pentru decizie astăzi, în democrație, contează percepția, nu realitatea. Și atunci s-au creat percepții, care sunt foarte greu de schimbat acum. Dar trebuie să ne facem fiecare profesie datoria și să vorbim de realitate și nu despre percepție. Percepția în România s-a creat, că avem prea multe bănci, că băncile n-ar vrea să crediteze sau că nu e bine să iei credit, că e scump și te descurci singur. În realitate, economia românească, cu acest concept, cu această percepție, nu face decât să rămână în urma concurenței europene. Și dacă doriți și mai permiteți o adăugire, și Europa e în urma Statelor Unite, pentru că noi facem parte din Comunitatea Europeană și proiectul european spune că economic noi trebuie să concurăm cu China, cu Statele Unite. Noi ca europeni. Și aflăm că și european avem o problemă.
Creditul european reprezentând, cum spuneam, 95% din produsul intern brut european – sume colosal de mari – vizavi de Statele Unite, care au 215% intermediere financiară prin bănci.
În concluzie, cu cât ești mai dezvoltat, cu atât e mai multă încredere în bănci, cu atât se ia credit mai mult de la bănci, cu atât acest mit al prețului scump al creditului este demantelat, este eliminat. Creditul bancar este cel mai ieftin dintre toate formele de finanțare din jurul creditării bancare. Creditul comercial, creditul luat de la IFN-uri, chiar creditul acționarului, acționarul care-și aduce bani în firmă din credit, acționarul care nu crește capitalul, dar acordă un credit firmei sale. Percepția este că dacă ai bani de acasă și pui în firmă, creditezi firma, nu costă nimic că-s banii tăi.
Dar, de fapt, acel capital are cel mai mare cost, acela a fost colectat în toată experiența ta antreprenorială, este suma profiturilor tale. Este foarte bine să reinvestești profitul, dar să-ți creditezi firma în afara creditului bancar, asta înseamnă că rămâi în general mai mic, pentru că n-ai putere financiară să-ți crești firma cu viteza concurenței tale – de exemplu europene sau americane, cum spuneam, sau firmelor cu capital străin în România vizavi de capitalul românesc. Deci nu poți să crești la fel de repede și afli, în mod surprinzător, împotriva miturilor transmise până acum, că, de fapt, creditul bancar este cel mai ieftin. Dar există o birocrație. Trebuie să faci dosar, trebuie să demonstrezi că firma funcționează, trebuie să demonstrezi că ai un plan de afaceri stabil, sustenabil ș.a.m.d. Ăsta este prețul. Între capacitatea de a te dezvolta… Lecția de bază antreprenorială este că oricât de bine îți merge, dacă nu crești, dispari și atunci această finanțare capătă conotații noi de înțelegere. N-aș vrea să spun de educație, dar chiar și de educație financiară sau de educație antreprenorială. Nu poți să rămâi mic și să te descurci, pentru că ceilalți cresc și au capacitatea să obțină prețuri mai bune prin volum mai mare. Și atunci tu ieși de pe piață. Asta este lecția numărul 1 antreprenorială de care trebuie să ținem seama. Aici nu e vorba dacă ne place sau nu.
25% versus 95%. Mie mi se pare enorm. Și, totuși, cum se descurcă firmele? În afară de creditul luat de la acționar, ce altă formă de creditare le ține cât de cât în mișcare?
Creditul comercial. Creditul comercial se învață și la școală, este natural. Eu aici nu pledez împotriva vreunei forme de finanțare, să se înțeleagă. Avem nevoie de toate structurile de finanțare posibile. O economie are nevoie de toată diversitatea finanțării. Să nu uităm de piața de capital, care în Europa e scăzută vizavi de Statele Unite, iar în România e și mai scăzută vizavi de Europa. Cam aceleași cifre, dacă doriți.
Și totuși mai crescută decât era în anii trecuți.
Da. Ne uităm cu jind la economia americană, oricât de criticată este ea că produce crize. Dar să nu uităm că ei și își revin primii din crize, ceea ce spune destul de multe. Economia americană, din totalul finanțării economiei, își ocupă finanțarea cu piața de capital în proporție de 75% din totalul finanțării. 25% e credit bancar. În Europa este invers, creditul bancar e 75% și 25% abia piața de capital. Arată că piața de capital, de fapt, e mult mai mică și mai puțin importantă. Oricum este foarte importantă și trebuie să crească. Asta înseamnă comportamente diferite în economii, ale firmelor, ale antreprenorilor, pentru că dacă ești listat pe bursă, asta înseamnă că ți se văd cifrele, ți se vede transparent ceea ce faci, se vede priceperea, capacitatea, dezvoltarea care produce comportamente economice mult mai adecvate timpurilor noastre. Ești transparent, ești vizibil, trebuie să fii agil.
Or în România, știm bine, piața de capital ocupă o pondere foarte mică. Și atunci îți pui întrebarea: care sunt alte forme de finanțare? Creditul comercial, acel credit furnizor, cum se mai numește el, în care tu plătești factura cu două luni întârziere, cu o lună întârziere, cu un an întârziere. Contractual, deci nu e o problemă, nu ți-ai depășit contractul. La noi se percepe, din păcate, că acest credit nu are niciun cost, e doar un avantaj și nu costă nimic. Economic, totul are un cost, orice avantaj are un cost.
Și dacă ne uităm cu atenție, constatăm că evident că un furnizor care încasează cu două luni mai târziu, vizavi de livrarea mărfii, va cere un preț mai mare pentru astfel de tranzacții. Și nimeni nu se gândește că acest preț mai mare, diferența între prețul cu plată după două luni și prețul pentru același produs cu plată imediată, va fi diferit. Diferența între cele două prețuri, dacă o transformăm în termeni de dobândă, s-ar putea să avem o mare surpriză. Nu vreau să zic un șoc. Și tot dau un exemplu la întâlnirile mele cu antreprenorii și-i întreb: dacă furnizorul vostru vinde acest pix, să spunem, și costă 10 lei cu plata jos, cu plata imediată. Îl cumpărați? Sigur că da, îl cumpăr dacă fac profit. Toți antreprenorii răspund același lucru. Și dacă îl pot vinde, fac profit și este ok. Bine.
Dar dacă plătești după două luni, ai da pe el 11 lei? Da, aș da, pentru că cu siguranță se vinde și plătesc după două luni și nu mă mai duc să iau credit de la bancă. Și atunci îi întreb: cât costă acest un leu diferență între 10 lei și 11 lei? Păi 10% -toată lumea răspunde. Dar în termen de dobândă înseamnă un credit pe două luni, cu un leu mai mult, cu 10% mai mult. În termen de dobândă anuală, comparativ cu banca, înseamnă o dobândă de 60% și atunci noi ne plângem și spunem banca îmi de credit cu trei, cu patru, cu cinci, cu șase, poate la persoane fizice cu 10, cu 11, dar aici vorbim de o dobândă de 60%. Eu nu știu să fac un calcul pe toată industria acum, dar v-am dat un simplu exemplu, care este obtenabil, fezabil, recunoscut de antreprenor că l-ar tranzacționa. În concluzie, se întâmplă. 60%.
Și acum ne întrebăm de cantitate. Orice școală economică spune ai două elemente: preț și cantitate. Nu? Produsele și prețul. Cât de mare este creditul comercial în România? De trei ori mai mare decât creditul bancar. Asta este cu adevărat o surpriză pentru mulți economiști. Poate că și creditul bancar este mic, cum spuneam mai devreme, dar dacă un volum, o cantitate mai mare de trei ori decât tot creditul bancar are un preț poate de 10 ori mai mare decât creditul bancar, lucrurile încep să ducă la alte concluzii. Să înțelegem că trebuie să intrăm într-o structură și într-un comportament care să fie mai eficient, de aceea trebuie eliminate miturile astea… creditul bancar, să ne descurcăm fără el. Eu nu fac o vânzare acum pentru bănci. Pur și simplu e realitate economică imediată.
Mituri și percepții despre creditarea în România
Dar apropo de mituri și percepții. Legat de asta, mai e o percepție. Mă îndrept spre creditul comercial, pentru că relația cu furnizorul e o relație mai prietenoasă decât relația cu banca. Nu mă ia așa tare la scormonit, deși, eu cel puțin, am observat că și partenerii comerciali încep să se cam documenteze și să vadă cu cine fac afaceri. Cum stau lucrurile de fapt?
Se bazează pe aparențe, cum spuneam. La început, în viziunea mea ca economist bătrân, să spun așa, și cu experiență bancară suficient de reprezentativă… la începutul unei afaceri, dar și ulterior, în structura ta de finanțare este bine să ai credit comercial. Problema e să nu fie dominant, pentru că prețul său este dominant. În concluzie, rezultatul tău final este neperformant și intră sub concurență și pierzi. Da, aparent, la început relația este foarte bună. Evident că nimeni nu-ți dă un credit comercial dacă n-are încredere în tine. Numai că la noi a devenit un obicei, se ia destul de ușor. Dar nu uitați că în momentul unei insolvențe sau în momentul unor probleme, acel prieten foarte bun în creditul comercial care te primește foarte ușor în contract, te închide și foarte repede, îți cere insolvența și s-a terminat discuția, ceea ce nu se întâmplă cu băncile.
Deci sunt avantaje și dezavantaje, trebuie să înțelegem lucrul acesta. În definitiv, tranzacțiile astea bazate pe suma asta mare de credit comercial este o sumă de tranzacții foarte mici, de sume foarte mici și atunci economia rămâne mică, formată din foarte multe firme, cu volume foarte mici. Aceste firme dacă nu cresc, practic se înlocuiesc. Dacă ne uităm la numărul IMM-urilor din România, cifra europeană spune că – aleg o cifră pentru că-s mai multe active, neactive ș.a.m.d. – cam vreo 550.000 de IMM-uri, din care cam 35% au capitaluri negative. Asta înseamnă că au avut pierderi atât de mari încât capitalul nu mai e pe plus. Pierderea se înregistrează în capitaluri la sfârșitul zilei sau la sfârșitul lunii sau la sfârșitul anului. Iar această cifră de pierdere de o proporție de 35% din firme vine pe o medie de 10 ani. Este foarte greu să cresc o firmă care stă pe pierdere 10 ani.
Apropo și de colectare, apropo și de fiscalitate, apropo și de evaziune. Atunci asta arată că firmele sunt foarte mici, se descurcă cum pot. Pentru antreprenor este foarte greu în starea asta de impredictibilitate să lucreze ca la carte, cum lucrează firmele europene. Noi înțelegem asta, noi nu criticăm firmele, noi înțelegem problemele economice ale firmelor, dar trebuie să eliminăm și miturile astea, că de fapt este bine să stea departe de creditul transparent, de creditul bancar, care are prețul cel mai mic, dar care îți cere și un dosar, ai și o solvabilitate, și o lichiditate, ai și un plan de afaceri și care te ajută în afaceri.
Vă mai aduceți aminte că acum vreo 20 de ani, la un hotel în străinătate, îți cerea cardul de credit? Altfel nu puteai să te cazezi. Ea, de fapt, voiau să spună – banca – că recunosc credibilitatea ta, stai bine economic, atunci nici eu nu am griji, că nu știu, că nu plătești. Aici cumva s-a ajuns pe un mit, sa spunem, pe o cultură crescută și foarte greșită, indusă economic românilor, fie ei antreprenori sau persoane fizice, angajați, că e bine să stai departe de credit, e ceva periculos și asta, de fapt, ne costă astăzi. Apropo de cifrele pe care vi le-am prezentat.
Povestea asta cu creditarea mă duce la o întrebare legată de vocația pentru credit. Adică, sigur, poate sunt firme care stau bine, n-au capitaluri negative, sunt împrumutabile, dar ele, de fapt n-ar ști ce să facă cu niște bani luați împrumut, ele doar se descurcă de la o zi la alta.
Dar trebuie să evoluăm și nu evoluezi decât trecând prin aceste relații economice. Dacă nu faci un contract, nu ai tranzacții, dacă nu iei un credit, nu investești mai mult. Îmi place să compar mereu cu primele buticuri.
Hai să le numim consignații, că așa se mai numeau în primii ani.
Haideți să fim obiectivi. Erau invidiați. Erau primii antreprenori români reprezentativi și cantitativ, și numeric, ca diversitate, erau peste tot. De ce au dispărut? Toți îmi răspund: pentru că au venit marile magazine, marile firme. Au dispărut cam înainte, dacă vă aduceți aminte. Apărea câte o firmă puțin mai mare… Ce au făcut cei care au reușit să devină puțin mai mari? S-au mutat în piață. Cum s-au mutat în piață? Au luat un credit pentru că n-aveau capital. Cei care au mers pe această relație de creștere într-o țară care nu deține un capital… venim din comunism, toți eram egali și săraci. Nu? De unde să ai capital? Maxim aveai un apartament și o Dacie și asta era realizarea vieții. Astăzi, dacă ești antreprenor, nu poți să rămâi blocat în această limită, în acest plafon. Trebuie să crești, că altfel dispari.
Mai există o teorie: că erau niște băieți care aveau niște capital și…
Da, sunt nereprezentativi. Sunt puțini. Astăzi, când vorbim de cifrele economiei românești, aceste cifre sunt mici, nu sunt reprezentative pentru comportamentul economic românesc. 540.000 de IMM-uri este reprezentativ. Ei acoperă 70% din numărul de locuri de muncă din România. Ei acoperă aproape 60% din valoarea adăugată la produsul intern brut. Deci sunt dominanți ca importanță economică. Aceste firme mici, aceste 540.000 de firme mici reprezintă motorul economic principal în România. V-am dat cifre. Asta demonstrează, nu-i așa? Dar, dacă toate firmele sau prea multe firme, nu știu, plătesc salarii la negru, apropo de plafonul de cash în casierie la firme, asta înseamnă că în viitor un număr extrem de mare de salariați, 76% angajați, poate vor avea o pensie atât de mică și va produce o mare revoltă socială, economică ș.a.m.d. pentru că nu vor putea trăi în viitorul în care… de fapt, n-au contribuit la pensii și vor avea pensii foarte mici.
Iată cum se și înlănțuiesc cifrele astea economice de care vă vorbesc și care demonstrează cu prisosință că direcția economică de care avem nevoie și economia este foarte importantă, că e singura care ne dă bunăstare. Poveștile politice și promisiunile nu ne dau bunăstare. Economia ne dă bunăstare. Și atunci e foarte important, o bancă până la urmă este autostrada transparentă a economiei. E greu de spus ce înseamnă restul economiei. Sigur că economia e vitală, dă locuri de muncă ș.a.m.d. Dar nu e controlabilă. Să spui că crește, produce o creștere economică comparabil cu cea europeană, știm asta.
Antreprenoriatul din România
Mergeți prin țară, vă întâlniți cu antreprenorii. Revin la apetența pentru creditare. E o preocupare, e printre preocupările importante? Adică firmele se gândesc „aș lua bani, aș face cutare afacere” sau există și alte preocupări în afară de asta?
Îmi aduc aminte că am fost invitat acum vreo 9 ani, 10 ani la o întâlnire cu Asociația Antreprenorilor din Agricultură și acolo era o discuție reală, adevărată. Trebuia să se facă acea discuție vizavi de finanțarea agriculturii, că trebuie mai multă finanțare. De obicei, antreprenorii mici, asta e reprezentativ pentru toți antrenorii apropo de întrebarea dvs. de aceea dau exemplul ăsta, criticau vehement că băncile nu doresc să acorde credite, dar cei mai mari reprezentanți dintre ei aveau credite. La un moment dat am rugat pe cineva, nu o să spun numele acum, o persoană foarte cunoscută și foarte reprezentativă în agricultură, și am zis „domnule, de ce nu-mi luați apărarea? De ce nu spuneți că dvs. aveți credit de la bancă și v-ați dezvoltat foarte mult prin credit și că a fost ok și a fost o relație contractuală bilaterală foarte bună. Win-win”. „Nu, pentru că nu vreau să-mi creez o imagine negativă apărând băncile”.
Și atunci împărțim antreprenoriatul în două percepții mari. Cei care cu adevărat s-au dezvoltat și cum am demonstrat și până acum, sper că am demonstrat, s-au dezvoltat și pe credit. Nu spun că creditul a produs dezvoltarea lor, dar și pe credit. Și cei care spun: Creditul nu este bun, ne descurcăm așa cum suntem astăzi.
Și atunci de aia trebuie să începem această discuție deschis, cu curaj și să discutăm care sunt lipsurile mari. Până la urmă, antreprenoriat ce înseamnă? Printre valențe foarte puternice, calități foarte puternice, nu oricine poate fi antreprenor. Una din calitățile principale este curajul. Da?
Sau disponibilitatea de a-ți asuma risc.
Deschiderea la risc exact, da. E o realitate. Uitați-vă că în România comunicam în timpul pandemiei că băncile, industria bancară din România a fost singura care n-a cerut nimic, doar a oferit. E greu să fii antreprenor în perioade de profit, să spui „este meritul meu, este munca mea, deci profitul meu” și în perioada de criză să spui „ajută-mă, dă-mi, pentru că sunt antreprenor”.
Cumva, acest schimb trebuie făcut tot timpul. Tot timpul trebuie să oferi ceva ca industrie, tot timpul trebuie să ceri, nu știu dacă îndrumare, sprijin în momentele dificile. Și cam asta e o chestie de cultură antreprenorială. Nu vreau să supăr pe nimeni. Am un extraordinar respect pentru antreprenori. Sunt un bancher bătrân, care a fost la foarte multe firme și am stat 3 zile, 4 zile la firme, am văzut comportamentele, am înțeles lucrurile astea, dar trebuie să ieșim puțin din niște mituri, cum spuneam, din niște bariere mentale pe care ni le-am impus. E și o problemă de diferență culturală. Este foarte greu să concurăm cu Europa antreprenorial după 50 de ani de comunism, nu putem să o luăm pe scurtătură.
Îmi aduc aminte de un client de-al meu care intrase în contradicție verbală cu mine și eu îi spuneam „sunt bancher, pot să te învăț cum e cu businessul în România” și el mi-a zis „foarte greu, pentru că părinții tăi probabil că te certau să nu spui bancuri cu Ceaușescu, ca să nu pățești ceva. Pe mine părinții mă certau să nu uit cum a dat bunicul meu faliment”. Și atunci, între cele două educații, apropo de generația noastră, dacă îmi permiteți, se bazează pe aceste moșteniri, în timp ce eu știu, concurenții noștri de azi, europeni sau americani sau ș.a.m.d. au școală antreprenorială de generații. Noi suntem la prima generație din punctul ăsta de vedere și trebuie să recunoaștem. De aceea trebuie discuția între industrii să fie deschisă, să nu mai existe această, eu știu, adversitate creată între industrii, cum e și în cazul industriei bancare.
Nouă ne e foarte greu să comunicăm, să ne creadă lumea, după 20 de ani de comunicare, că industria bancară câștigă cel mai mult și noi arătăm cifre pe masă și foarte greu se acceptă, pentru că de fapt, stăm pe ultimul loc la profitabilitate în România dintre toate industriile.
Este surprinzător să afli că industria cu cea mai mare profitabilitate din România, de cinci ori mai profitabilă decât industria bancară, nu știu, este cea a azilelor de bătrâni, de exemplu. Cifrele sunt la vedere.
Da, asta e șocant de-a dreptul.
IT-ul care a avut un discount fiscal e de trei ori mai dezvoltat ca profitabilitate.
Și uitați unde au dus această percepție și aceste mituri. Că dom’le, dacă e, uite acum că avem nevoie la buget de venituri – și noi am înțeles asta și ne-am comportat solidar ca industrie. Dacă e percepția asta la public că băncile câștigă cel mai mult, le luăm cea mai mare taxă. După cum e percepția, nu realitatea. Dar asta unde duce? Duce la această finanțare, care oricum era mică, să devină mai scumpă, să devină mai mică. Acestea sunt probleme economice puternice, chiar dacă nu sunt atrăgătoare pentru public, nu creează rating. Este timpul ca meseriașii într-o țară să aibă locul lor și importanța lor. Comunicarea înseamnă mult, dar nu este cea mai importantă. Producția și dezvoltarea nu se face pe comunicare, pe vorbe adică. Vorbele trebuie să vină când ai ceva, să prezinți că ai produs ceva. Haideți mai întâi să producem ceva și pe urmă să vorbim despre ce am produs. Noi tot timpul discutăm de percepții, ne câștigăm adepți, simpatii, ajungând să vorbim împotriva adevărului. Și asta se numește, mare de tot, populism.
Nu știu. Am făcut un studiu, dacă îmi permiteți, care pune România pe locul doi în Europa la populism, la nota de populism. De la 1 la 10, dacă notăm așa, România are o cifră, o notă cam de 7,6 și e pe locul doi, după Ungaria, care are opt. Slovenia, dacă nu mă înșel, are cea mai mică notă de 2,5. Adică cel mai puțin populism.
Haideți să comparăm, să înțelegem. E important? Sigur că e important, pentru că populismul reprezintă promisiunile făcute în alegeri și care nu se țin niciodată, nu se îndeplinesc niciodată și care produce nemulțumirea oamenilor foarte puternică, produce excluziune socială a oamenilor, pentru că nu se întâmplă ceea ce se aștepta să se întâmple, ceea ce li s-a promis că se va întâmpla. Și de multe ori industriile, producătorii, cei care produc ceva, de care vă spuneam, sunt luate prizonieri în acest acest tip de comunicare. Uitați, ăla are, o să luăm de la el, vă dăm vouă de la celălalt. Nu. Mediul decizional ar trebui să producă ceva și să ofere ceea ce a promis. Noi ne descurcăm mereu luând de la cineva și dând altcuiva.
În contextul acesta, antreprenoriatul în România s-a dezvoltat? Avem mai mulți antreprenori care vor să facă afaceri, drept urmare, la un moment dat să ajungă să își dezvolte aceste afaceri cu credite bancare?
Dintre principalele criterii la care se orientează IMM-urile în România sau antreprenorii grija finanțării e pe locul 11. Deci finanțarea e considerată ca și importanță, pe locul 11, din alte probleme fiscalitate, predictibilitate pe locul întâi, doi ș.a.m.d. În concluzie, percepția despre credit este estompată mai mult decât ar trebui. Cultural, economic, noi nu considerăm că finanțarea este atât de importantă și că trebuie să te întinzi cât ți-e plapuma, știți. Economia asta nu prea stă bine cu te întinzi cât ti-e plapumă. Depinde unde ești, în ce industrie lucrezi, unde ești. Dacă ești la sat, acolo știi cât ti-e plapuma. Dacă ești la oraș, lucrurile încep să se schimbe. Dacă ești o țară europeană care concurează cu celelalte țări europene, iarăși lucrurile încep să se schimbe.
Trebuie să fii competitiv, nu e vorba de cât ți-e plapuma ta. Dacă nu poți să ai o plapumă suficient de mare să concurezi în piața economică de astăzi, mai bine te lași. În concluzie, această moștenire culturală și chiar economică – pentru că am văzut că se predă și prin școlile de economie uneori, ceea ce e foarte rău că se întâmplă așa – ține de această schimbare de percepție vizavi de finanțare, vizavi de risc. De aia, vă spuneam, unii antreprenori doresc ajutor la nevoie, dar altfel, profitul e a lor doar când e bine. Nu e, e un amestec între intervenția statului și comportamentul tău capitalist, nu-i așa? E complicat și mesajele astea nu-s plăcute de obicei. Îmi asum această răspundere în fața publicului dvs pentru că eu consider că antreprenorii adevărați au simțit deja lucrul acesta și e nevoie să se transmită acest comportament la cât mai mulți, cât mai mult capital românesc sau străin, nu contează ce capital avem aici.
Ați văzut, vizavi de comportamentul nostru comunicațional în perioada asta, că anul ăsta investițiile străine directe au coborat la jumătate. Tot timpul, politicienii noștri se laudă că în perioada lor de conducere, investițiile străine cresc. Nu e așa? Dar dacă comparăm cât avem noi vizavi de produsul intern brut, iar compar un indicator de asta structural, noi suntem iar cam pe ultimul loc din Europa. Bulgaria cam are o cifră cam de două ori mai mare decât noi. Ungaria, de vreo opt ori mai mare decât noi. Ponderea investițiilor străine directe în produsul intern brut. De ce-i relevant indicatorul ăsta? Arată încrederea unor investitori nesubiectivi, obiectivi, adică nu sunt români. Evident că un român prioritar, în mod chiar subiectiv, investește la el în țară. Dar un străin nu mai are acest subiectivism. Și te uiți să vezi cum suntem percepuți, câtă încredere dăm mai departe. Evident că foarte puțină.
Noi ne-am obișnuit. Așa suntem obișnuiți, să se schimbe legile peste noapte. Chiar ne lăudăm că suntem rezistenți, dar economic, ăsta este un dezastru. Percepția celor de afară, celor care pot investi în România și să creeze și să ajute, pentru că capitalul românesc are o mare nevoie în continuare de capitalul străin, el nu este acumulat, el nu este suficient să acopere nevoia, dacă doriti si geografică, și economică, chiar și politică. Nu? Că sunt legate lucrurile astea de capital în România.
E nevoie de capital. Noi suntem bucuroși că am crescut. Într-adevăr, am crescut în ritmurile cele mai mari din Europa. Noi am diminuat cel mai mult diferența între bunăstarea românească și cea europeană. Ne-am apropiat la 70% din nivelul de trai european într-un timp foarte scurt. Asta e foarte bine și asta cumva ne păcălește. Ne declarăm mulțumiți, dar nu ne imaginăm ușor sau e greu să ne imaginăm cât de mult am pierdut, pentru că puteam crește mult mai mult, ce potențial avem. Și toate greșelile astea de, eu știu, felul în care comunicăm, felul în care respectăm economia privată, pentru că asta e un lucru esențial, iar băncile nu fac decât să constate lucrul acesta. Băncile nu sunt mai bune sau mai rele. Băncile au o meserie diferită, bancherii au o meserie diferită, administrează riscuri și ei văd în bilanțurile lor, ale băncilor lor, toate comportamentele economiei. Au clienți din toate industriile, au clienți din toate categoriile sociale, au clienți și statul. Toată reprezentarea socio-economico-demografică, cum vreți să-i spuneți, este reprezentată în bănci. Iar bancherii sunt educați să măsoare lucrul acesta.
Cum răspunde sistemul bancar la această observație care mai apare uneori și care spune așa „sigur, vouă vă convine, împrumutați statul. Când venim noi și cerem bani, încep discuțiile. De fapt, nici nu prea vă doriți să faceți asta, pentru că stați foarte bine pe ce dați împrumut la stat”. Cum răspunde sistemul bancar?
Cifrele spun așa: că există o cifră cam de aproape 70 de miliarde de euro – echivalent lei, euro, dolari – de credit în România, care sunt acordate companiilor și populației. Si o cifră mai mică care înseamnă credit acordat statului. Deci cifrele sunt incomparabile în mărimea lor, în cantitatea lor. Statul are o asemenea nevoie de finanțare, pentru că dacă nu ar lua-o de la băncile din România, probabil că ar lua-o mult mai scump de afară. Și trebuie să ne gândim că e un avantaj, nu este ceva negativ. Dar băncile din România au o lichiditate atât de mare, adică bani pe care ar fi vrut să-i dea în creditare în continuare companiilor și populației, dacă s-ar califica la credit, pentru că ducem în spate acest defect, această barieră a nivelului de trai românesc, care este mult mai scăzut decât cel european.
În concluzie, nu oricine poate lua un credit de la bancă. Asta nu înseamnă că bancherii sunt aroganți. Pur și simplu, bancherii, prin reglementare și prin faptul că au grijă de capitalul acționarilor lor, dar și de depozitele populației, care sunt resurse pentru creditare, trebuie să fie extrem de birocrați, extrem de atenți. Știți că e o vorbă: bancherii nu sunt prea inteligenți, dar au memoria lungă. Adică să nu mai faci a doua oară o greșeală. Și trebuie să ții seama să nu pierzi banii altora, pentru că nu sunt banii tăi. Există o lichiditate printre cele mai mari din Europa, dacă nu prima, ca și cifră care arată că avem bani pe care nu îi folosim, pentru că nu avem unde să-i plasăm. Deci statul nu e o problemă. Nu sunt bani pe care i-am fi dat, dacă n-am fi creditat statul i-am fi dat populației sau nu. Problema e cererea, nu există cerere calificată în România să ia mai multă creditare. În timpul crizei ni s-a reproșat că am dat prea multe credite. Vă amintiți? Acum cum sunt? Prea multe sau prea puține? Eu cred că suntem echilibrați, pentru că totul se vede în neperformanță. Am reușit să coborâm… creditele neplătite în timpul crizei au ajuns la 23% din totalul creditelor date. Față de mitul că băncile câștigă oricând și oricum asta sună, cum să vă spun, absolut nedrept, absolut incorect, apropo de percepție și realitate.
Când la televizor se vorbește de profitul băncilor, care e de 1,7 miliarde de euro și lumea spune „vai, cât de mulți bani”… Dar dacă te gândești că sunt 33 de bănci care împreună fac 1,7 miliarde, nu li se mai pare deloc mult. Cum, 33 de bănci împreună fac 1,7 miliarde?
Asta arată cât de mică este infrastructura asta de creditare în România. Da? Cât e produsul intern brut și cât reprezintă 1,7 miliarde de euro? Când afli că o singură fabrică din energie – că a fost această comparație între noi și energia, tot respectul pentru domeniul acesta – avea profit mai mare decât toate băncile din România. Păi înseamnă că e o construcție comunicațională mincinoasă, pur și simplu, că profitul băncilor este prea mare. Dar am demonstrat și cu randamente, cu cifre.
Am văzut chiar și în Hotnews la un moment dat că randamentele industriei bancare sunt pe ultimul loc sau pe locul 20 din 24, depinde de indicator. Asta e un lucru evident. Și atunci, cum ne dorim o finanțare ieftină și cât mai mare într-o țară în care punem la colț industria care finanțează? Și atunci ne ducem și ne refugiem într-un credit mult mai scump, pentru că nu știm lucrul acesta, între firme, care, într-un moment de criză, pot să înlănțuiască un proces al insolvenței colosal de mare. Pentru că fie o firmă depinde de cealaltă firmă ș.a.m.d. Și nu mai sunt proceduri prea multe, intri în insolvență.
Impactul modificărilor legislative
Ce impact au diversele modificări legislative asupra costurilor de finanțare?
Chiar s-au făcut studii, depinde de țară, depinde de moment. E atât de volatil domeniul ăsta, dar oricum impactul este întotdeauna considerabil. Azi în Europa se discută de viitorul verde, de crearea unei independențe vizavi de resursele poluante. Costurile sunt colosale. S-a văzut în creșterea prețurilor în energie, de exemplu. Costurile nu sunt 1-2%, sunt zeci sau uneori duc la explozii de preț sau de costuri. Costurile sunt dintre cele mai importante. Așa ar trebui să răspundem. Când vorbim despre astfel de schimbări de reglementare, impactul lor este cel puțin considerabil de mare, dacă nu uneori dăunător de mare. Asta este structura economiei astăzi, așa funcționează. Dacă vă uitați la economia americană vizavi de bănci, ei ne-au apreciat și ne-au lăudat tot timpul că ne-am restructurat foarte mult. Noi, băncile europene, după criza financiară din 2008, provocată cumva din Statele Unite. Și ei și-au revenit primii, după cum spuneam. Nu au făcut prea multe reglementări, nu s-au constrâns, nu s-au restrâns, dar ne-au felicitat pe noi că ne-am constrâns și ne-am restrâns noi, știți? Acum e o discuție foarte greu de făcut. Întotdeauna, băncile comerciale vor spune că e prea multă reglementare. Când vin crize, reglementare prinde bine, dar în perioade de dezvoltare duce și la creșteri mai mici. Trebuie să vedem pe medie lucrul acesta. De exemplu, dacă vă uitați la profitul băncilor din România anul trecut, spune „domnule, sunt între primele cifre din Europa ca și randamente, nu ca sumă. Atenție, e foarte important. Pentru că dacă spui 1,6 miliarde profit și când afli că, eu știu, capitalul băncilor e de 13 miliarde de euro… chiar am întrebat antreprenorii „ați investi într-o astfel de industrie, să luați 1,6 miliarde de euro toate băncile?” Și zic „da, am investi”. „Dar dacă știți că trebuie să aduceți 13 miliarde capital, pentru asta ați mai investi?” „Nu, nici vorba”.
Deci trebuie să ne uităm la cifre economic. Pentru economiști e ușor ce spun acum. Pentru non-economiști… trebuie să înțelegem lucrul acesta, nu putem fi antreprenori și să nu înțelegem diferența între cantitate și calitate. Despre asta vorbim, da? E foarte costisitor un impact de reglementare în orice industrie astăzi. Ca să vă dați seama de impact, ce își propune Europa pentru orizontul anilor 2030 mi se pare, e primul orizont de așteptări vizavi de green, de dezvoltarea care se bazează pe resurse poluante, băncile europene astăzi nu au suficientă resursă financiară să crediteze această schimbare. De aceea, la Bruxelles se discută foarte mult de încurajare a pieței de capital în Europa, apropo de Statele Unite, ca să fim capabili să finanțăm această schimbare. Vă imaginați ce cantitate financiară solicită o reglementare care vine cumva din legislativul european și pare așa, o țintă de care lumea vorbește. Poate că nu-i fezabil, poate e, dar nu e. Deja suntem influențați în deciziile de zi cu zi de această schimbare care se va produce. Că nu s-a gândit prea multă lume cât costă și cum, asta e altă discuție.
Pentru că suntem la finalul anului 2023, spuneți-mi la ce vă așteptați în 2024? Ce vă îngrijorează cel mai mult?
Evident că alegerile. Și, cu toate că noi nu suntem politicieni, poate că asta e un păcat pe care îl decontăm în fiecare zi. Poate industria cu cea mai puțină regăsire în spectrul politic este industria bancară din România. Dar economic, impactul este considerabil, iar băncile se vor uita mereu la starea de sănătate financiară a clienților săi. În ambele sensuri: și cei care aduc depozite și cei care iau credite. Uneori sunt aceiași clienți.
Impactul alegerilor, mai ales din perspectiva asta populistă și poate chiar extremistă… așteptările astea negative de care toți vorbesc pot să schimbe viitorul într-o formă care poate să nu mai fie recuperabilă din perspectiva democrației. Noi nu suntem de stânga sau de dreapta, suntem economiști.
Ne interesează să avem o conducere, o masă decizională în România care să respecte economia. Nu pe noi, economia în sine. Actul economic, care înseamnă să ai resurse, să produci ceva cu acele resurse, pe care oamenii să dorească să-l cumpere și să nu fie înșelați. Asta ar fi o altă definiție a economiei astăzi.
Ea este influențată extrem de puternic de politică, în mod evident. La școlile bune și mari, de vreo 20-30 de ani, există o materie în care se studiază cum se suprapun ciclurile politice peste ciclurile economice. Și există deja calcule matematice, care sunt destul de exacte și de reprezentative din punctul ăsta de vedere. Noi vorbim 99% de politică și cam 1% de economie în România. Și uneori rezultatele sunt pe măsură, în sensul negativ pentru bunăstarea noastră. Dar toți știm foarte multă politică.
Sursa: aici
